Storceam nuanțe și năduf din fructe,
eter și cioburi de cratere cu arome
uleioase din nectar, produse undeva
printr-o fabrică...
Într-adevăr, storceam tot ce alegeau
niște vaporoașe de neuron care îmi
tot șușoteau să dau muzica mai
încet, iar imaginile se bâlbâiau în
fața primei dughene cu pastile pentru Don
Quijote, în timp ce râul pornit din cetate,
primul și ultimul personaj al poveștii,
scormonea atent și andante printre
cărnații cu origini obscure, fără
trepidații și spade.

Și iată-mă cu o pustie în stăpânire,
un Gobi flămând de romane ce
aștepta să suflu deasupra lui și să
întorc încă o dată lumea cu susul în
jos - Case semisferice de zidit,
Azur de botezat în altare dadaiste,
Lupanare de vospit cu devizele artei
pentru artă, viață recreată,
lume încă necreată.

Ridicasem un orășel cu douăsprezece
cabane în jur, fiecare pentru orișicare
patimă din om, dar nimic nu se mișca,
nimeni nu vroia nici măcar un strop de
apă să încerce, ca să verifice măcar o
dată consubstanțialitatea naratorului
cu urmașii.
Rup o coastă din orice îmi vine la
îndemână, mai puțin oase de
vulpe subindigenă și formez
aluviuni de statuie sprințară, cu
tendințe de autoînjosire ori chiar
introducere în meșteșug nou.
Și începe să sufle, să ne sufle,
să se sufle...

Noi rugăciuni îi aducem. Oamenii
și faptele se înmulțesc, gustă apă și
inventează a nu știu câta oară vinul
neîndoit cu nimic, pur ca lacrima
nisipului.
Parcă totul ignoră legile lui Pascal și
Arhimede, preferând unduirea
orientală, calmă ca și ultimele
ploi din an, ultimii filosofi de pe
Pământ.
Ofrande ne trebuie, pământul nu
ni le oferă, așa că hârtia se aruncă
parcă singură la gunoi...
... În aplauzele statuii devenite
dormitor.