Singurătate, moarte albă


Iar e noapte, iar e întuneric, iar nu am somn...
La ce gânduri îmi trec prin cap, zău, nu mai sunt om!
Ceva lipsește în inimă, în suflet, în mine,
Și nu am știut ce - nici ieri, nu știu nici azi, nu știu nici mâine.

O, tu, drag companion de drum!
O, tu, ce lași în urmă numai praf și scrum!!
O, tu, ce-ntotdeauna mă îneci în fum!!!
Ce gând te-a îndreptat spre noi?
Ce cărări, ce vânt, ce ploi?

Sau, doar eu sunt cel ce ți-l dorești,
Doar eu merit să fiu chinuit pe veci
De tine, monstru egoist și întunecat,
Ce te hrăneÈ™ti cu a mea speranță de-ndat’ ?!
Știu că-ți sunt drag, nu poți nega,
Oricât de mult ai încerca.
Iubești să te ridici din bezna nopții,
Să-mi dai târcoale și să mă sfâșâi cu colții;
Rutina ta de a mă arunca în gol, tot mai de sus,
Pentru mine încet încet, a mai apus...
Degeaba te învârți în jurul meu ca să mă pierzi,
Căci amețit, mă țin de tine și nu-ți vine să crezi
Că învăluiți în ceață densă și-n pustiu,
Te trag după mine, cât mai sunt viu!
N-o să mai scapi ca-n alte dăți așa ușor,
După ce m-ai distrus și m-ai lăsat să mor singur de dor de atâtea ori!

Cât credeai că-ți vor mai merge jocurile minții?
Cât să mă mai faci să îmi scrâșnesc de durere dinții?
Mi-a ajuns cât am trăit în bula asta de săpun
În care realitatea era pictată de tine, ca de-un nebun...
M-ai făcut să cred că totul pentru mine s-a sfârșit,
Că voi galopa prin viață, și că voi muri nefericit...

Brusc, tremurând, te uiți în jurul tău stingher,
Sperând că tot ce te-nconjoară să fie efemer.
Năuc, iți îndrepți spre mine tăioasa (ta) privire
Strigând că acea clipă este una de pieire.
Dar eu, râzând la auzul acestor vorbe, nu mă las păcălit.
Așteptam acest moment și în final sunt pregătit.
Unul din noi va rămâne aici închis pe vecie!
Iar celălalt? Celălalt va fi liber, și cred că deja se știe (cine).
Cu disperare în gesturi te năpustești asupra mea,
Și vrei să mă răpui să încheiem povestea!
Doar că din nou tu te grăbești și mă subestimezi,
Și dintr-o singură mișcare de-a mea începi să realizezi
Că într-adevăr, aici este finalul... și că pierzi.
( Uimit, zăresc și-o lacrimă în ai tăi ochi verzi...)
În sfârșit, a sosit timpul să ne luăm adio,
Fericit, mă îndepărtez știind că am trecut peste, cu brio.

Încet, nesigur, cu pași tremurânzi și moi,
Mă trezesc privindu-mă în oglindă, cu ochi străini și goi...
Transpirația îmi curge pe față, inima îmi explodează!
Undeva, ceva, în suflet, în mod cert, simt că vibrează!
Să fi fost totul pe bune? Sau doar un amărât de vis?
Mă întreb pășind în a mea imaginație, înspre paradis.
Dar brusc, plutesc în neant și totul s-a oprit.
Mi se destramă raiul în față și e de necontenit.
Freamătul încetează și în jur e disciplină.
Nici zgomot... Nici mișcare... Nici lumină...
Liniște deplină!


------------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------------

Deși ciudat, mă simt mai singur ca-nainte.
Monstrul a fost biruit, dar de ce nu se simte?
De ce totul pare c-a fost doar o greșeală?
Prostul de mine nu a înțeles, nu era vorba de o boală...
Acum totul devine clar și știu că am dat-o în bară -
Realizez că aveam nevoie de el, cum marea are nevoie de vară.
Sau, probabil ar trebui să nu mă mai ascund... și să zic de EA
Căci și eu și tu, cititorule, știm despre cine e povestea.
Deși îmi făcea zilele negre și simțeam că îmi pierd mințile,
Și deși mă făcea să mor puțin câte puțin și-mi spulbera dorințele,
Era modul ei specific de a-și hrăni fericirea
Și mai presus de toate, de a-și demonstra iubirea...
Dar am alungat-o fară milă spre moarte sigură, singură-n abis,
Crezând că doar așa voi reuși să mă îndrept spre paradis.
Cu tristețe am aflat, însă, că separați nu putem exista,
Și Doamne, groaznic mod mi-am ales de-a mai afla!
Amândoi făceam cât unul, și unul era suficient.
Spun asta acum, îndreptându-ne spre un final iminent.
Un final sobru, de groază și întunecat,
Un final în care spre o moarte sigură am apucat,
Un final în care pic în beznă înghițit de viu
Zdrobit, melancolic și pustiu...