facebook nu știe nimic despre ce făceam anul trecut pe vremea asta
cândva nici eu n-o să pot să mai spun ce fel de mobilă aveai
că la a șaptea placă de parchet începea să se audă un scârțâit
au fost milioane de momente pe care numai tu le-ai știut
și m-ai lăsat singură cu ele, singură cuc
într-o cameră fără lumină, fără căldură
unde afară se aude cineva care taie niște lemne
scările de lemn se înșiră unele pe altele într-o spirală
mi-e frică să urc și îmi imaginez cel puțin patru feluri în care o să cad
și vecinii tăi vor afla că am venit la tine
și oamenii de pe stradă vor afla că noi vorbim
prietenii oamenilor de pe stradă ne vor vedea că ne ținem de mână
va fi o chestiune de timp până totul va ajunge la urechile ei
și totul va ajunge la urechile lui
toată lumea ne-ar condamna pentru că facem asta
ți-am adus un prosop și niște papuci și niște dulciuri
habar n-am dacă-ți plac, știu că vine ziua ta și poate că n-o să pot veni atunci să te văd
e atât de frig în camera asta, tavanul e atât de înalt, tăblia patului arată ca patul lui vlad țepeș
dimineață mă trezesc cu cearșaful, pătura și toate pernele pe mine. tu ești gol și chircit pe margine
și dormi cu gura deschisă și pot să jur că în momentul ăsta îmi vine să-mi scutur sufletul pe tine
te întorci pe partea cealaltă și obrajii tăi au luat forma saltelei bătrânești, plină de praf și găuri
pe care probabil că generații întregi au dormit înainte de noi și cu toate astea nimeni n-o să își mai aducă aminte
toți au rămas singuri la un moment dat singuri pe salteaua asta roasă de acarieni
dar n-au avut cui să-i mai spună
au stat în frig și întuneric și au auzit scârțâitul scărilor în formă de spirală

a fost o chestiune de timp
și tu ai plecat mai departe
acolo unde nu îți mai pot spune nimic
nici măcar faptul că nu-mi mai aduc aminte de nimic
acolo unde nimic nu mai ajunge la urechile nimănui
acolo unde lucrurile nu mai au urechi
acolo unde lucrurile nu mai au ochi
acolo unde lucrurile nu mai sunt lucruri