aici,
în acest deșert, unde singurul reper este
semnul Duhului încrustat
în respirația ascetică a cactusului bolnav,
inima crește în nisipul arid ca-ntr-un uter
cortul tău e atât de mare cât
să-l poți identifica microscopic,
mai mult intuitiv...
el există însă cu certitudine
oricine va înțelege asta
după felul în care dunele prind chip de biserici,
degetele se ivesc precum tulpinile către lumină,
uscat, copacul urcă-n policandru,
sălaș pentru serafimi și
smerenia lui Dumnezeu
șarpele lasă în sângele tău otrăvuri complexe cu care
îți învelești tristețile până la bucuria cea mare
ageri și vii, ochii șopârlei aprind
floarea de cactus,
întunericul solitudinii,
devenit oază

o caravană se hotărăște în sfârșit să apară