mai am multe de scris
despre durere
despre culoarea asta care acaparează eul și respirația
de aici vezi lumea printr-un ecran minuscul prin mecanismul trompe-l’oeil
mai mult intuiești
zgomote psihologice
un fel de ridicări și coborâri târâșuri
pe un canal pe care frecvențele se suprapun într-o insecuritate maximă
chipurile cad
totuși
am bulevardul de sentimente
o unică inimă
ce dacă
alunec în prima parte asemenea copilului care n-a învățat încă să nu-i fie teamă să pășească
se ține
de umbrele desenate de vântul solar în calcarul grotei
de optica iluzorie
intră
în proiecțiile celuilalt imun la ravagiile interiorului
în centru
norul negru se face pasăre
Pasărea Aceea imensă bolnavă nu știu dacă rea nu știu dacă bună
merge într-un picior desfăcându-și privirea undeva departe și sapă
negrul ei mă consumă ca o agonie
știu
oricând ar putea să mă lege să mă înghită să mă piardă
și
nu o las să moară
până la decolorarea întunericului când Ea își va înroși ciocul în măruntaiele mele



iată-ne neputincioși în fața Iubirii
Ea ne îmbracă, Ea ne dezbracă
Ea decide prioritățile
lucrurile insignifiante
direcția non-sensul stațiile decolările
restanțele anulabile la o adică
ne scoate din timpul celorlalți
din orice legislație exterioară
din mundana moralitate

ne supunem cu brațele încrucișate

este mult prea cald pentru ca timpul să mai treacă
pânze de păianjen peste tot
sânziene își scutură polenul
amprentele noastre conservate în ierbare
cândva
cineva
va trezi cu gestul-sentiment lumea amnezică
cu jumătatea din sine va umple hiatul
gardul electric
dintre noi și Dumnezeu
când
fulgerul ne va lovi fără să ne ucidă
gardul va deveni un fel de pod

până atunci ne facem ucenicia
în cortul Păsării
imense
bolnave
nu se știe cât de bună
cât de rea...