știu cât de incomodă pot fi
din mine crește pusta
te scufunzi în cernoziomuri în cafeniul solului feminin și dezinvolt
(nu mi-e teamă că ai putea să nu mai ieși. crede ce vrei!)
știu
lumina care explodează prin toți porii mei te orbește
ochelarii de soare ar fi o ridicolă măsură de protecție

când cazi trupul tău sângerează
în membrana din spini
devii sclavul rizomilor posesivi

ascultă
tropotele cailor sălbatici ce nu pot visa în închisori

simte
pârjolul din părul ierbii prelungindu-se din respirația mea

miroase
amarul neînchipuit de aromat și viu al pelinului
rășina candelelor de lumănărică

pipăie
zveltul linariței și catifeaua ciulinilor

vezi
agonia lăcustelor îndrăgostite
patima călugăriței devorându-și jumătatea într-un suprem act vital

șopârle cu picioare scurte aprind focul lui Prometeu
pe spatele șarpelui dungat se cațără destinul meu

știu cât de incomodă pot fi
din mine crește pusta
țipătul dropiei căutându-și perechea
neoprindu-se decât atunci când ajunge să se recunoască pe sine în celălalt
sufăr de egoismul ăsta al stepei
ridic ștacheta
nu-mi plac denivelările
egală cu mine însămi
înțelegi
și tu trebuie să-mi fii asemenea

arșița mea este o ploaie aparte pe care dacă tu ești cu adevărat „acela”
vei ști s-o înțelegi cum se cuvine...

arborii mei cresc din umerii ce trec direct prin inimă

tot de aici poemul pârjolului binecuvântat

soarele-roată uriașă ținându-și capul pe pântecele pustei

F E B R ÃÃÃÃÃÃÃÃÃÃÃÃ...