Au înfrunzit iubirile băute pe inima goală,
au prins note pe portativ,
sunetele intră-n cântec și urcă pe scenă,

se trezesc sufletele căzute-n așteptare
și sorb bucurie după bucurie până la margini.

Timpul se ostenește ca un râu și curge neîntrerupt,
sălciile devin somnoroase,
privesc uimite cum femeile aduc seara
pe băncile unde lemnul înmugurește-n cuvinte.

Crepusculul e tot ce te răsfață
dar el dincolo de mările apusului se duce.

Rămâne-n ochii tăi mari, iscoditori
jocul culorilor de turmalină printre norii albi,
grădina cu portocali copți.

În respirul florilor aromele îi fură nopții, suspinele,
pădurile se întorc în tăceri lăuntrice
sărută celest fețele schimbătoare ale lunii.

Cum să fie această naștere care mă lasă-n memoria
în care nu încape nesfârșitul?

Ce fel de suflet trebuie să am ca să-l cuprind pe de-a-ntregul
la fel cu cel ce gândește și suferă
amarul căutărilor anonime
și nu moare până nu descoperă adevărul?

În miezul gândului crapă sămburele viu,
încolțește și capătă trupul dimineții
pe drumurile pe care nimeni n-a mai fost
până la capăt,
cu visul se va întrece
de izvoarele nu-i vor seca niciodată.