Eu simt cum tinerețea încet, încet se stinge,
Nori grei cobor din munte, iar soarele-a apus.
De-aceea-mi plânge gândul și-mi plânge-un dor nespus -
Poate gândeam la tine când ploaia se prelinge...


În juru-mi văd că timpul ne mușcă nesupus,
Văd gheara lui întinsă peste făptura-ntreagă,
Când ora sângerează, de viață mă dezleagă,
Iar ființa mea slăbită o ia pe sens opus.


Dar carul meu de fluturi peste aisberguri zboară
Prin licăriri de lacrimi sub frunze și sub flori,
Prin fulgere de vise fierbinți de primăvară


Care țâșnesc din neguri ca să devină sori.
Nemărginirea clipei e-o nobilă tiară
Ce mă renaște-n tine de nu știu câte ori...