Luna ne e-n chipuri, soarele-ntre noi,
Stele ne adorm printr-un vis de doi,
Pajiști arse-n toamnă, prinse-n nostalgii,
Iar aprinde ceru-n gânduri de copii.

Aerul tăcerii negura-nvrăjbește
Și pe chipul tău plânge o poveste,
Muzica-i stelară-n timp de mere coapte,
Secerișul lunii obosit e-n șoapte.

Ropotește-amarul în dumbrăvi uscate,
Frunze arse-n vremuri se-ntâlnesc în moarte,
Nourii colindă plânsu-n suferință,
Printre ierburi setea picură-n credință.

Suspină pădurea, glas de răstignită,
Și în nimbul toamnei starea-i ruginită,
Și nebun e vântul, zbor de derbedeu,
Într-un dans poetic șuieră-n ecou.

Anul se răstoarnă sub fereastra tristă
Și-i rărit în păru-i de boala sinistră,
Ramurile-s zbucium într-un timp sfios,
E-obosit copacul, trunchiu-i găunos.

Tu privești tăcută chinurile-n două,
E furtună-n suflet cu septembre-n rouă,
Bucurii-s deșarte prinse-n mucegai
În pereți adânc sunt ca flori de mai.

În tumultul vieții toamna-i cu regrete
Și-n mine amurguri se usucă fierte,
Și-s încărunțite, tu ai palme reci,
Dorurile zboară migratoare-n veci !