Meandre-42-a doua zi la Praga

Geamul ușor întredeschis lăsa zumzetul străzii să pătrundă odată cu răcoarea dimineții. Câteva vrăbii ciripeau la fereastră și călătorul a crăpat ochii. Albastrul aproape ireal al cerului era pătat de un grup e câteva frunze maronii ce se mișcau fără vlagă agățate de o creangă subțire. Gândul la fiica lui i-a alungat orice urmă de somn. Dușul, bărbieritul însoțit de același refren și micul dejun servit în cameră l-au revigorat.
Telefonul de pe noptieră aștepta să fie folosit. Mihai, vorbind în limba rusă , a cerut o convorbire internațională cu România. După ce i s-a spus să aștept că va fi sunat când are legătura, a sunat din nou la recepție și a cerut o altă convorbire în România, la locul de muncă.
Cafeaua fierbinte însoțită de nelipsita țigare îl aduceau din nou în starea de normalitate a unei zi abia începute. Telefonul a sunat și de la capătul firului s-a auzit vocea Larisei:
-Să trăiți, șefu! Cum e la Praga?
-Te pup, Lari, timpul e frumos! Abia am ajuns aseară așa că , în dimineața asta voi pleca să cutreier „Orașul de aur“. Te rog, spune-mi, ai vreo veste pentru mine?
-Nu,șefu! Dacă aveam făceam și pe dracu să te anunț. Tu du-te liniștit la nemțoaica ta, poate nu te mai întorci și scapi de toate belelele!
-Te pup, Larisa. Ai grijă și tu ce faci pe acolo.
-Pa, șefu!
Receptorul s-a așezat în furcă cu nerăbdarea celui care dorea să audă glasul copilului.
„Oare nu toți părinții funcționează la fel?Calculele de viață pot fi mai tari decât glasul sângelui? Până la urmă mi-ar fi mai comod să las totul dracului și să divorțez și să mă stabilesc în germania. Traiul nu va fi la fel de plin de lipsuri, copii pot avea destui...
Oare ce a determinat-o pe mama mea naturală să-și abandoneze primul născut?Că nu am ajuns la casa de copii a fost meritul bunicilor care m-au înfiat dar mi se pare greu de înțeles de ce nua trebuit să știu, până la vârsta de 18 ani, că mama mea mai are două fete și că locuiește cu mine în același oraș?Care o fi fost motivul pentru care a mai făcut încă un copil la distanță de aproape douăzeci de ani față de primul?Până la urmă eu nu sunt singur pe lume, am un copil, mai am trei surori...de la mama, asta ca să nu le punem la socoteală pe celelalte trei ale lui tata.
Că și-a mai dorit copii poate că este de înțeles tata dar după cele două gemene cum de nu avut grijă să nu mai umple lumea?Până la urmă sora asta, făcută între două trenuri, pe la Roșiori, a fost dorită de mama ei și ea și-a asumat rolul de mamă singură...
Amintirile despre maria și Ileana deveneau din ce în ce mai pregnante, alături de amintirile despre tatăl lor, Nelu. Ofițer de securitate la paza Palatului Republicii cu câtă mândrie și sinceritate îl prezenta pe Mihai colegilor: „Băi, ia uite ce băiat mare am! Flăcău în toată puterea cuvântului! „
Ciudat i se părea faptul că pe timpul școlii militare, Nelu , ferindu-se de soția lui, trimetea pachete și câte o sută de lei fiului vitreg. De ce se ferea de mama?
Ce legătură puternică se legase între el și surorile materne!Dintre amintiri răsărea cu pregnanță prima vizită a Ilenei la un bar Însoțită de Mihai. Aproape de fiecare dată când se vedea cu Ileana ea îi povestea despre școală, despre colegele care mergeau pe la baruri...Atunci el a decis că ar fi mai bine să meargă cu el, asta ca să-și facă o părere despre ce e acela un bar și ce se petrece acolo.
Barul Dunărea, situat la etajul întâi al unui imobil vechi, era scăldat într-o penumbră accentuată de fumul gros al țigărilor. Mihai o ținea de mână pe sora mai mică , care părea stânjenită, cu toată emoția ccare o resimțea. Ca toată lumea prezentă, Mihai a comandat cafea și sitronadă și s-au așezat la o masă.
Ileana, încercând să depășească starea emoțională, a aprins o țigare din pachetul cu țigări „Amiral“ al fratelui. Murmurul atâtor voci, fumul gros, muzica relativ puternică , nu i-au spus nimic Ilenei. Mihai a comandat și coniac pentru amândoi dar nici alcoolul nu au dat Ilenei o stare în urma căreia să aprecieze pozitiv prezența într-un bar. Au povestit, au depănat amintiri și în cele din urmă Ileana a concluzionat:“frățioare, de ce dracu se dau pe spate toate colegele că merg la bar? Ce dracu le-o place?Totuși Dunărea nu e orice bar.... „
Mihai i-a propus să schimbe barul și au lut-o pe jos până la Melody. Reztultatul a fost identic așa că au plecat spre casă.
Telefonul a rupt firul amintirilor.
-Sărutmîna, tătic! Ai ajuns la Ana?
-Nu am ajuns, abia sunt la Praga. Mai stau câteva zile pe aici și abia apoi plec spre Germania.
-Să-mi aduci ceva frumos, da?
-Tata, ești bine? Ești sănătoasă?
-Da tăticule. Tu să ai grijă de tine și să vi sănătos.
-Te pupă tăticul. Mi-e dor de tine.
-Și mie!
Mihai mai avea câteva foi de schimb valutar și a profitat de faptul că se schimbase tura la recepție ca să le schimbe și pe acestea. În spatele recepționerului era un afiș care prezenta banii care circulau pe piață în cehoslovacia. Așteptând ca funcționarul să prelucreze foile Mihai privea atent banii de pe afiș...
A primit coroanele solicitatea și a pus restul de lei în buzunar. Avea bani suficienți pentru cazare și mâncare dar nu avea destui pentru cadouri așa că a plecat în oraș cu gândul să mai schimbe la negru ceva bani. În centrul care semăna izbitor cu zona Lipscani din București Mihai a descoperit pe o străduță un magazin din care a cumpărat două cuțite de vânătoare și două căciuli „rusești„, căciuli din blană, cu urechi prinse deasupra capului, la mare modă la acea vreme. Se ajunsese la situația la care cei care circulau pe jos pe lângă Cimitirul Sfânta Vineri erau lăsați fără căciuli de către hoții ascunși în cimitir și urcați pe gard.
Aparatul foto atârnat de gât, rucsacul de pe spate și harta pe care privea din când în când erau elemente suficiente care să-l prezinte, fără îndoială, ca pe un turist singutatic.
Piața uriașă pavată cu piatră cubică se întindea la picioarele turnului din care la ora exctă aveau să iasă vestitele figurine. Pe marginea pieței câteva grupuri de turiști făceau fotografii așteptând ora exactă să poată imortaliza figurinele. Sunetul grav și pătrunzător a declanșat mecanismul care plimba figurinele.
-Mister, cengi mani?-a întrebat un tip cam de statura lui Mihai, cu o șapcă gen Donovan așezată pe frunte.
-Ies, lei.
Pentru o clipă cehul a rămas descumpănit dar apoi a spus un „ies“, suficient de convingător.