Sonet XXVII (traducere/adaptare după W. Shakespeare)

Când noaptea patul mă îmbrățișează
Și-mi dăruie odihnă celor vii,
Mintea-mi rămâne înăuntru trează
Și îmi pornește-n lungi călătorii.
Peregrinajul sfânt pe căi de gânduri
Spre tine-l fac prin neguri, nemișcat,
Căci ochii anevoie deschizându-i
Văd precum cei ce văzul l-au uitat.
Privirii-mi oarbe, trupul tău eteric,
De neatins, îi pare-un giuvaier
Ce-mprăștie atrocele-ntuneric
Precum o lună nouă sus pe cer.
De-odihnă-n amândoi n-o s-aibă parte,
Nici trupu-n zi, nici sufletul în noapte.

Sonnet XCVII by William Shakespeare

Weary with toil, I haste me to my bed,
The dear repose for limbs with travel tired;
But then begins a journey in my head
To work my mind, when body's work's expired:
For then my thoughts--from far where I abide--
Intend a zealous pilgrimage to thee,
And keep my drooping eyelids open wide,
Looking on darkness which the blind do see:
Save that my soul's imaginary sight
Presents thy shadow to my sightless view,
Which, like a jewel hung in ghastly night,
Makes black night beauteous, and her old face new.
Lo! thus, by day my limbs, by night my mind,
For thee, and for myself, no quiet find.

Alte variante:

I

E noapte iar, și drumurile lungi
Mă ostenesc și mă grăbesc în pat.
Dar noi călătorii încep atunci,
În minte, când din trup m-am aruncat.
De-aici, departe, gândul peregrin
Spre cerul tău se urcă,-ntrezărind
Un chip iubit, ce numai orbul prin
Întunecimi îl mângâie, clipind,
Dar nu și umbra-ți, singur giuvaer
Al hăului cu soarele zidit,
Ce scaldă în splendori al nopții cer
Și-i dăruiește chip întinerit.
Ce viață! Ziua drum și noaptea gând,
Odihnă nu ne mai găsim nicicând…

Traducere de Radu Ștefănescu

II

Sătul de lucru caut noaptea patul,
Dar al meu suflet un drumeț se face
Și pe când trupul doarme-ntins în pace,
Pe-a tale urme l-au împins păcatul.

E noapte neagră-n ochi-mi, totul tace,
Dar mintea-mi vede – genele holbate;
Ca și un orb mă simt în întuneric
Și totuși înainte-mi zi se face.

E chipul tău, lumină necrezută
De frumuseți, de taină, curăție,
Ce nopții reci lucire-i împrumută.

Din cauza ta, bălaia mea soție,
Cât ziulica trupu-odihnă n-are,
Iar noaptea sufletul în cale pleacă.

Traducere de Mihai Eminescu

III

Când stors de vlagă trag către-așternutul
Ce-i plata dulce-a trudei după drum,
Alt drum își află-n mine începutul:
De-mi zace trupul, mintea-mi frâng acum.

Căci gândul meu, din depărtări, spre tine
Pornește, pelerin zelos, și sorb,
Prin pleoapele pe care mi le ține
Deschise, bezna văzului de orb:

Doar că, prin văzul inimii, stafia
Făpturii tale ochiul mi-l vrăjește,
Și-i ca un giuvaer în grozăvia
Hidoasei nopți, pe care-o-ntinereste.

Vezi? Ziua trupul, noaptea mintea-mi face
Să nu-mi găsesc, din pricina ta, pace.

Traducere de Ion Frunzetti

IV

Împovărat, zoresc spre patul meu,
Astâmpar celui frânt de colindat;
Dar se pornește-alt drum în capul greu
De gânduri, într-un trup epuizat:

Căci grija mi-e departe de-unde zac,
Pelerinaj zelos voind spre tine,
Genele grele-mi stau deschise larg,
Privind în beznă, cum văd orbii bine:

Doar că-n imaginaru-nfățisat,
Profilul tău mi-e dat vederii, boantă,
Odor, în noaptea hâdă, suspendat
Ce face noaptea neagră captivantă.

Iată cum ziua-i trudă, noaptea-i gând,
Iar tu și eu nu ne-odihnim nicicând.

Traducere de Laurean Mihai Gherman

V

Când ostenit în pat mi-e dat să lunec
muncit de lungile-mi călătorii
pornesc din nou la drum și nu-mi întunec
simțirile,când trupul osteni.
Din umbra-n care zac îmi îndrept gândul
spre tine,ca un vajnic pelerin
cu pleoape-nchise fumul străbătându-l
cum orbul taie beznele,deplin.
Și totuși văzul fără văz te cheamă,
umbra-ți trimite ca pe-un giuvaer
bătut în noapte,dându-i spaimei vamă
și-ntinerindu-i stelele din cer...
Vezi,brațul,ziua,gându-n noaptea grea,
amândorura liniștea ne-o ia.

Traducere de Gheorghe Tomozei

VI

De trudă frânt, grăbescu-mă spre pat,
Să-mi intre-n oase a odihnei pace;
Ci-n cap o cale nouă-ncep să bat,
Și mintea-mi pun la munci, când trupul zace.
Căci gândul meu departe, către tine,
Precum un pelerin zelos purcede,
Și pleoapele deschise mi le ține
Spre-ntunecimi cum numai orbul vede;
Doar sufletu-n vedenii de n-arată
Privirii mele stinse a ta umbră,
Ce-n spaima nopții, ca o nestemată
Preface-n feerie bezna sumbră.
Vezi, ziua trupul, noapte mintea n-are,
Din partea mea și din a ta, cruțare.

Traducere de Teodor Bocșa

VII

În grabă, obosit mă-ndrept spre pat,
Sălaș de mădulare ostenite,
Dar mintea la plimbare a plecat
Cît muncile din trup îmi sînt oprite.
Și gîndurile, de-unde-or fi, în stol,
Merg, pelerini stăruitori, spre tine,
Îmi țin deschise pleoapele în gol
De am, ca orbii, beznă pe retine.
Doar ochiul sufletului meu ivește
Umbra ta, iar pe noaptea-ntunecoasă
Bijuteria ei, ce strălucește,
Din rea o face blîndă și frumoasă.
Așa că ziua corp și noaptea gînd
Ne fac să nu ne odihnim nicicînd.

Traducere de Horia Gârbea

VII

Când sunt trudit și patul mă îmbie
Să-mi odihnească trupul ostenit,
Începe mintea altă drumeție
În timp ce trupul meu s-a liniștit.

Și gândul meu spre tine zări străbate
Zelos ca pelerinii să te sorb;
Pleoapele deschise-s ferecate
De bezna-n care vede doar un orb.

Și totuși văzul minții te-ncrustează
În ochii care fără văz rămân –
Un juvaier în noaptea mea de groază
Ce-ntinerește chipul meu bătrân.

Și-așa, zi-noapte, noi fiind de vină,
Nici trupul si nici gândul nu se-alină.

Traducere de Neculai Chirică

IX

De munci zdrobit, iar mă reped spre pat,
Repaus scump de călător dorit;
Când trupul munca își va fi-ncheiat,
Un alt voiaj în cap s-a și pornit:
Sunt gânduri, din sălașurile mele,
Spre tine, în pelerinaj, cu jind
Grăbesc și-mi țin deschise pleoape grele,
În bezna ochilor de orbi privind:
Doar că ce vede sufletu-mi prin el
Fantasma ta oarbei vederi mi-aduce,
Asupra nopții negre ea-i cercel,
Frumsețe-i dă, și chipu-i nou străluce.
Zi, noapte – oase, minte, uite-așa
Nici tu, nici eu odihnă n-om afla.

Traducere de Violeta Popa

X

Când sunt trudit, eu mă grăbesc spre pat,
ca spre-un liman tihnit după furtună,
si-n timp ce trupu-mi zace nemișcat,
sub frunte gândurile mi se-adună.
Din depărtare, de-unde ele stară,
pornesc spre mine în convoi cernit
si-n loc să dorm întreaga noapte iară
privesc ca orbu-n beznă ațintit.
Atunci dau rod puteri de-ntruchipare
si-aduc privirii-mi oarbe umbra ta,
de-n noapte-asemeni nestematei rare
zori luminoși începe-a revărsa.
În noapte sufletu-mi si trupu-n zi
nu-mi dau răgaz a mă mai odihni.

Traducere de Petru Rezuș