am băgat de seamă că avem două umbre
una adevărată/ cu limba înțepenită între dinți: întuneric din întunericul nostru
cealaltă surogat/ scrie povești: metafore în moarte clinică
ascultați-mă pe mine
omul cu două umbre nu cunoaște liniștea
devine câmpie lovită brusc de insolație/ pojar pe pielea hipersensibilă a istoriei contemporane
omul cu două umbre se împarte perfect în două jumătăți
cum se împarte un bărbat între nevastă și amantă
până când oboseala se instalează fastidios în fiecare reflex
cățeaua contiinței scapă din lanț/ turbează : așa nu se mai poate așa nu se mai poate
te prinde în linia întâi fără nicio instrucție
cu pieptul gol
de ea îți este cel mai frică
știe gustul inimii purtate în raniță
aude
cum roiesc pe gâtlejul gamelei
muște verzi