Esență de lumină…

Pe lângă brazii încărunțiți,
În gerul de afară,
Trec mută, ca o moartă vie,
Printre ecouri vesele, divine,
Povești de vis, ce-au fost odinioară
Și inima înfierbântă la oricine.

Vise dospite sub clarul viu de lună,
În sărutări ținute strâns de mână,
Nopți albe minunat pierdute,
În focuri de iubire învăluite,
Când stelele îmi împleteau cunună,
Dulce visare, langă marea furtună.

Tinerețea și-a spus atunci cuvântul
Și-a amprentat intens orice chemare,
Regretele dormeau nevinovate în fașă…
Instinctiv, știau, că nu-și vor pierde rândul,
Pe drumul iertăciunilor,
Îngenunchiate la marile altare.

Cine, ar fi crezut atunci,
Că flacăra iubirii timpul o va stinge ?
Precum o candelă uitată pe perete,
Cine, ar fi crezut atunci ?
Că și iubirea moare în amintiri fugare,
Îndoliindu-mi sufletul, sfâșietor de tare.

Trec anii mei în fugă,
Sub cerul cel vedeam cândva feeric
Și plin de stele norocoase…
Acum, neiertători, ca niciodată,
Rupându-mi vălul negru de pe ochi,
Cum rupe vântul norii de pe cer,
M-am trezit, în cruda realitate.

Pe cine am iubit, ca nebună?
Și am crezut că-mi va purta icoana către cer…
Ce am primit în schimb, sub clar de lună?
Întreb destinul meu, din marea umbră,
Privind în gol afară, cu ochii plini de ger.
Pe cine am iubit, greșind ?
A meritat să cadă în gura lumii strâmbă,
Veșnicul meu crez în iubire,
Veșnica mea pată, pe zăpada albă…

Acum încerc să-mi scot acuzele,
Din gura leilor flămânzi
Păcătoși cu mult mai rău,ca mine
Și râd de-al meu curaj prostesc.
Buimacă de uimire,
Am întrebat pe bunul Dumnezeu:
-Doamne, numai eu, în lumea asta, am iubit ?
Când marea asistență urla la întâmplare ?
De ce-i atâta sfidare pe pământ ?

Pe lângă brazii încărunțiți,
De gerul trecător…
Îmi iert păcatele, din mers,
Spre drumul judecății de apoi.
Acum, am înțeles !
Iubirea merită cărată în spate viața toată,
Numai eseța ei curată statutul omenirii a înălțat
Și viața mea curtată.

14-01-2017