și auzim cum se frânge ziua în ramurile uscate
secundele se adună ca o spumă violetă la marginea zilei
geamurile se prelungesc dincolo de pereții vii care
tresar între noi
liniștea înaintează pe măsură
ce soarele coboară în spatele cuvintelor tăcute
copaci pe dealurile orizontului sărutat
de rugăciunile de seară
e noapte curând
și simțim cum vântul plecat acum o mie de ani
din genele unei zeități însingurate ne atinge

mâna mea
necunoscuta mea
imprevizibila mea aventurieră
explorează textura în freamăt a sânului tău
sub cămașa de dor topit
cu unduiri ale șoldurilor
ridici un vârtej în care
se prind toate frunzele toamnelor mele
viitoare

și dispari