zăpada are dâre adânci și
cleiul comite insidios
atentate la estetica busolei afective
o pădure virgină cândva
își crește acum puii
unii
învață să zboare din instinct
ajung în țările acelea
își fac din vreme ascunzișuri provizorii
iau una bucată cer una bucată cretă
pachețele fine din aurul Zânei
de departe îi crezi fericiți...
alții
tot din instinct
cel mai probabil dintr-un Blestem
dintr-o Nebunie
udă rădăcinile copacului-lipsă
încremeniți sisific în gestul mecanic
ca-ntr-un cod suprem al neplecării
o păpușă aproape vie
își zgâiește tristețea
în ochii nevăzătorului trecător
într-un colț de canapea
dă să plângă
nu mai are baterie
atâta praf în articulații
în loc de mama se aude
țipătul copacului pe care unii
din instinct
din Blestem
din nepricepere
din Nebunie
continuă să îl ude
(Dumnezeul ăla nu e chiar așa de inexistent !)
cineva chiar a trecut pe aici
și timpul învârte altele și altele și altele...
numai eu
am același râu pe care îl țin cumințit
pe muntele lui venus
aceleași degete prelungi care-i sperie
pe marii învățați cu bunătatea spațiilor ocupate
iată-mă alerg alerg alunec și cad
Tata vine într-un suflet
sângele amestecat cu praf
are un gust aparte pentru care
n-a fost găsit încă un cuvânt
peștișorii din tricou învață și ei să înoate
apa curge prin furtune uriașe
o fi vreun alt potop?!
uite-mi tălpile goale mângâind
prin scâncetul apelor
dincolo de spaime
trotuarul casei noastre
pietrișul își înflorește
durerile tandre
cineva chiar a trecut pe aici
să fi fost eu?!