cel mai greu este diminețile devreme
atunci când fără mâini fără ochi fără sine trebuie să înfrunți
tirania nopții care a decretat:
„după mine, potopul!”
dau să ies
din văgăunile mele
(nu... nu este nimic pregătit dinainte… nimic pe care să îl iau pur și simplu de-a gata… pur și simplu să fiu… nu-mi amintesc de ieri… iar azi e cu totul altceva)
nu știu dacă la ușă mă așteaptă
o pereche de pantofi
una de aripi
o parașută
golul își ia în stăpânire proprietățile
nu am decât învelișul acesta
dar cine ar da undă verde închipuirii?!
mă fac a mă sprijini de ceva
(ceva se sprijină în mine)
îmi curăț degetele
de-atâta galben de-atâta vară...
orașul devine orchestră când
pasărea îmi pigulește umerii
simulez drumul
un si bemol
liniștea în mijlocul căreia
sensurile ciobesc scoarța neînceputului
îmi eliberez privirea
odată cu primele duminici
ceva se mișcă
de-aici se prinde răsăritul
sentimentul ante meridiem în timp util
(nu… niciodată n-am fost matinală / dar a.m. este o stare)
îmi așez inima
în dreptul Cărții acolo unde
litere albe își pierd fără lacrimi singurătatea
nu e nimeni în spate să mă dojenească:
„ai greșit / aici nu se potrivește…”
pur și simplu știu… știu că e bine… și totuși…
cum va fi următoarea noapte?