locuiesc cântecul acesta imperfect
cu toate golurile din el cu vidul din mine
câteodată mă locuiește el
ca pe o casă mult prea rarefiată în care
acustica fără cusur îl împiedică să plece
și tot rămâne...
facem cu rândul la ploi și la întuneric facem
la peticul ăsta pe care neostenită mi-l cos
să-mi țină de urât
să-mi țină de cald
să-mi țină o inimă
la porția de ispășiri la maldărul de ispite
facem cu rândul...
de la umărul drept până la secunda următoare
o iluzie
gestul omului de a-și face curaj de a trece de a trece
ce vrei tu, omule, să faci dincolo? ce tot vrei? să te trezesc... să te las... ?!
m-am obișnuit să-mi încep diminețile cu exerciții de autosugestie
da, sunt vie, sunt liberă să-mi deschid fabrica proprie de himere
să-mi întind vis după vis argintându-mi ochii
legându-mi-i mai apoi cu strășnicie
ca să mă trezesc / ca să plâng / ca să mor...
fără ca nimeni să mă vadă să mă știe
fără ca nimeni...
sunt un copil într-un colț în lumea asta nesfârșită
mai departe nu privesc
mă chem pe mine cea de miercuri
cea care a omorât o zi de luni nenumărate luni
a dat războaie crâncene marțea
la jumătatea timpului s-a făcut
mater dolorosa
un ahile cu niciun călcâi
mă chem pe mine mama de mine de miercuri
unele zile nu vor (mai) veni niciodată
să nici nu vină... să nu mai vină...
chiar și durerea se poate retrage la un moment dat
asemenea apei înțelepte
lăsându-mi chipul într-o lumină vie vieee...