ne arde timpul vâslele-n metafore
și versul naște monștri-n azimut
o ploaie rară simte nevăzutul
din noi se duc spre toamne păsări de argint

răcoare timpul lasă-n braț de iarbă
din fân cosit aromele ne frâng
și răutatea scade crește iară
pe-ntinsul glodului prin care am trecut

și trecem azi și trecem mâine
și-n noi aripi se-nnoadă-apoi se sting
la fel ca fumul caselor în iarnă grea spre ceruri
se-nfiripează o spirală de nevoi

suntem născuți crescuți în nevoire
voirea o învățăm gesticulând
apoi ne întrebăm - priviri se-aruncă-n hrube -
de ce nu înălțăm pe cruci și-n noi

ființa-nfricoșată de un azi pe mâine strânge coase
pentru că-n ieri trecut-am orbi crezând
că suntem veșnici, zei sau aștri-n ceruri albe
uitând de întunericul din noi

Anne Marie Bejliu, 30 octombrie 2017