frunzele cui poartă vântul acesta
ale pădurii îmbătrânite care de mult
n-a mai îmbrăcat veșmântul miresei a ales
în schimbul nemorții
repetiția toamnei ca pe o otravă bună
agonia singura cale a întoarcerii la viață ?
de crengile copacului s-au îndepărtat ele sau
de mine la goană au luat-o?!
apropie-ți respirația
de pielea mea dezbrăcată
o să te clatini poate
o să-mi țipi
numele
ziua ce-a uitat să-nceapă
cu dimineața
prea târziu m-am trezit poate altcineva
mi-a furat timpul
peticul ăsta de pământ amestecat
cu cer
căruia neobosită îi deshideam porțile
ca de un cântec ritualic mânat ca de o hipnoză
o să intri mai apoi pe poteca îngustă
pe care nici cu privirea n-ai loc
înverșunat pur și simplu curios
îți vei continua drumul
devenirea
-ntru mine
și o să fie prăpastie
roșu în deșert
o fântână secată
troița camuflându-se cu țoalele grele
în fărâmițarea oaselor ce n-au mai apucat să ajungă
moaște când
gândul sinucigaș al călătorului bezmetic
purtându-și vina doar destinul
nerușinat pururi greșitor
L-a rătăcit pe Dumnezeu
o să ies
o să ies din ascunzătoare
o să calc în prăpastie
în toate progeniturile ei
o să-i străpung golul
ca pe o coală albă din care
descarcerate vor crește literele
pajiștile încălțându-ne absențele...
îmi voi asuma negrul
lipsa de perspectivă a imaginației
te ascult / te las / nu te contrazic:
toate scenariile apocaliptice sunt neverosimile
ține-te
de mine azi
pot să sper
în cădere
în foșnetul
muzicii
din lăuntrul ei