vine o zi în care te hotărăști în sfârșit
să-ți scoți la vedere soarele și câmpia
știința ta vs. nepriceperea într-ale timpului
felul personal de a-ți trăi fericirea / marile frici
amestecul de baloane și chiote
când păsările privesc pe furiș
își însușesc zborul

... și nimicurile din supermarketul
la îndemâna tuturor
aclimatizate perfect la temperatura proprie
la ravagiile tandre ale sentimentului când
ai râvnit păpușa cea mare
iubirea unui făt-frumos

gesturile tale intimidează lucrurile
absența lor cotropitoare altădată
și movul are o lumină a lui și lemnul
toate cuburile acestea de vid
umplute cu suflet

soarele se duce acolo la el dar pleacă altfel
cu o dâră de sânge din tine
cu o parte din grijile tale
din „marea dragoste”
secretul pe care îl păstrezi ascuns
chiar de tine însăți – taina absolută

și câmpia se duce acolo la ea
are privirea ta când te temi
că se face singurătate
nimeni nu-și dă seama
un pian cântă de capul lui...

iei literele
colorezi câte-un sens
visul acelei dimineți în care
Mama ți-a dat drumul și
nu te-ai mai oprit... nu te-ai mai...

mergi repede
calea aceasta poartă un chip
sfiiciunea tălpii apăsându-i pământul
să nu trezească prea mult vreo durere... vreo boală...

ești Mama care o viață și-a purtat copilul în pântece
musai a trebuit să-l elibereze lumii
rămânându-i gestul acesta de a-și mângâia
jumătatea de trup
ca pe o încăpere
goală.