mai apoi
iarba mea a crescut
liniștită
neranchiunoasă
fără durere unduindu-se
așa deprinsese pesemne
de la sora geamănă
din peisajul iscat de Copil
într-un bloc de desen verde

în dimineața albastră
lângă soare
s-au așezat geometric
puzderie de cântece
puzderie de inimi
păsări... litere...

mirosea a proaspăt tipărit
biblioteci nesfârșite invadau
interioarele surpate
ridicau poduri
cuvintele nu lăsau liber
pentru neviață
și Mama era la locul ei
în bătătura largă-largă
– veșnic început! –
(doar eu în nepriceperile diurne
mă oprisem probabil la porțile altcuiva)
sufletul îmi era tot o iarbă
iscată fragedă adevărată
în același vis incurabil de Copil