cândva, o parte din mine căuta să se strecoare în lume
încă nu găsisem poarta și mă jucam cu literele desenând cuvinte
desenam și ștergeam, desenam și ștergeam, fără a alege nimic din ceea ce ar fi putut să mă reprezinte
desenam poezie și frunzele veneau să șteargă totul, galbene, obosite,
lipsite de bucuria verdelui apus între un solstițiu și un echinoțiu
apoi desenam câmpie și pământul se turtea lipie
luându-mă punct fix într-o mișcare amplă și completă de revoluție
încât nici acum nu înțeleg cum de sunt atât de diferit și nostalgic
am desenat și o mare, cumva din memorie pentru că nu văzusem niciuna
și valurile veneau unul după altul lingându-mi picioarele
așa cum numai căței pofticioși mai ling câte un os plin de măduvă
sperând să-l poată sfărâma, dar eu mă țineam tare
și-am desenat atât de multe lucruri că degetele mi se toceau
lăsând în urmă praf de stele și nisip de aur
așa cum numai unui Greucean îi mai putea fi dat
dar într-un sfârșit am reușit să mă strecor
și lumina m-a pălit în moalele capului
acolo unde ascunsesem toate amintirile
și cu prima palmă primită
am început să izvorăsc și toate cuvintele, toate amintirile
curgeau tumultos la vale
ducând bucăți de timp, de memorie, de-a valma
până când am secat complet
sub greutatea unei stânci numită popular viață