În muțenia aceasta,
o călimară
și impresia unui cer sătul de oglindirile noastre.
Forfotește în beznă ceva.
Parcă prin raftul I.
Când se luminează,
trebuie să vină cel ce șterge praful.
Gândurile oricum se țes ca un fir de păianjen,
nu și-atunci când cel ce țese lipsește nemotivat.
Sigur e demotivat de lipsa vreunui indiciu,
prin întunericul tot mai prezent.
Găsește el motive pentru o altă primăvară.
Înflorirea presupune un stres mai mic decât
pentru nașterea unei iluzii.
De-aceea, e bine să cânți din frunza nopții
până-ți iese dimineața-n cărare,
pentru-a pleca împreună pe drumul iertării.
În muțenia aceasta,
călimara dă în clocot.
Și ce litere fierbinți se vor scrie pe
pagini întregi de uitare!