Tată, îți vorbesc într-o zi de toamnă târzie când e ziua ta,
când avionul tău de-abia a decolat de pe o pistă cu brumă,
când nu mai sunt flori de vânzare la supermarket
și când mama de mult ți-a făcut semn uitat cu mâna prin mine,
eu, zdreanța ta, din lichidul amniotic pervers și ridicol.

Tu mi-ai spus să merg după tine, dar nu punându-mi pantofii
ci să încep întâi să știu cum să fiu liber.
Prima lecție a fost despre mândrie când tu tată, mi-ai zis ca pe-o pildă
să nu cumpăr case pe unde urgia vulcanului Kīlauea va izbucni curând,
ci să fiu plecat.
Dar te-ai ascuns și mi-ai spus să rămân să mai învăț despre mânie,
cum să vorbesc cu ea, cum să încerc s-o înduplec, cum să negociez cu ea
s-o trimit la discuțiile cu comisiile de birocrați,
cu oamenii grăbiți, superficiali și nervoși ai unui consiliu al păcii.

Tată, tu acum ești dincolo de graniță dar eu sunt înăuntru.
Tu ai vrut să te retragi într-un paradox și să mă faci să veghez,
mi-ai trimis mesajul printr-un fax chiar la stelele chiaune de lumina zilei
și mi-ai zis să te caut.
De-odată-n iarnă, din toate conductele de gaze întinse să încălzească țara,
din ghipsul ce învelește clădiririle, când oamenii se ascund în blocuri,
asemena viermilor în cotorul de piersică,
tu mi-ai trimis porunca să fiu șoimul tău.
Și-am zburat și-asta am fost...

Tată, tu m-ai pus să te desenez
dar nu cu mâinile ci cu gândurile și cuvintele mele.
Tu scoți acum o cană de vin și te-nveselești la masă
dar m-ai trims să-mi frec părul și pașii de toate țărmurile,
cu oameni de toate națiile, de pe toate continentele,
ca să știu ce e dorul și să-l am în mine fără să pot vorbi despre el.
M-ai trimis să-mi izbesc gândurile și speranțele mele toate
de zidurile bisericilor, templelor, s-ating icoane vechi, statui și talismane,
să simt ce este mântuirea, să-mi fac lăcașul meu, să învăț să le păzesc
și să-mi fie frică să nu le risipesc în vorbe și în vise proaste.
Căci eu le simt ca pe-un smartphone lipsă și doar le simt că ar putea fi bune
și poate e mai bine așa să le știu, dar să rămân orb,
să fiu nesigur că le am și să-mi fie mereu teamă că le pot pierde pentru totdeauna.

Tată, tu ești un amfiteatru roman în Pompei înaintea vulcanului ce va erupe.
Eu am rămas gladiatorul luptând în arenă iar tu doar râzi brutal
când eu mă odihnesc după prietenii pierduți și rănile tot mai multe
și încă îmi câștig războaiele astea, de fiecare dată.
Dar până când oare, tată?