pacientă cu drepturi depline
asupra propriei nimicnicii
pot să înțeleg lumea
din mijlocul mării sau
dintr-un halat
la fața locului
la miliarde de ani-lumină
când viața este naufragiul însuși / doar
micul salon aseptic / supraaglomerat
preocupat să intimideze biografii

fiecare vine
cu habitudini / etici / religii
cu psihozele și nirvanele de acasă
gardieni impun cu strictețe
ordinea zilei
oficializarea afectelor
durerea se mărturisește eufemistic
în uniformă
cu fața la perete
împotriva convingerilor tale
niciodată până la capăt
sentimentele sunt
dinozaurii despre care
o carte povestește
intimitatea își șterge
orice replică

în această generalizare accept
în ziua personală de vineri
un dram din obișnuințele celorlalți
o parte din bucuriile lor
din marile deziluzii
și ei fac la fel
masă amorfă
purtăm aceeași etichetă
un destin comun
încolonat în rând
cu flacoanele de duzină

**

uneori
ca să minimizez fisurile
aleg să comit lucruri
mecanic
cândva le-am dobândit sensul
pentru ziua în care
privată de memorie
uitată de iubire
voi ști să continui
până când apele
își vor veni în fire
în sfârșit omul
va înțelege
suferința
lui Dumnezeu

***

păstrez grădina cu zambile albastre
cu albine cu tot și genunchii zdreliți
rochia roz cu bretele și dulceața de vișine
mersul ireal al Mamei venind dintr-o lume
deloc primejdios răsturnată
– privirea unei fetițe cu capul în jos –
pe aleea dinspre fântână

mă pipăi și-mi amintesc
iubesc dintotdeauna orașul
oamenii cu umbrele și cafenelele
înserările nesfârșite luminate
felul în care subit
ploaia cade și teii se țin de șotii
parbrizele de mașină...

îmi înving sentimentul
că ceea ce rostesc
sunt fraze inutile... artificiale
ad-hoc formulate pentru a ilustra
o penibilă chestiune de gramatică

cuvântul trece în copac
în toată angoasa măreață de a fi
pe verticală...
insignifiantă / aproape cu smerenie
pagina devine
marea crescătorie
de suflete