Noi suntem două nuci.
Distincte, diferite,
Înecate în pahare de șampanie
de iod.
Din același copac înalt
Cu rădăcini și mai înalte.
Cu crengile aplecate de vremea și de dorul meu
Și cu toamna ce ne coboară pe spate,
în soarele de apus.

Suntem două nuci
În coji verzi care ne opresc propria trăire
În crăpături amare izbite pe aripi
de pământ chior.

Suntem deja tomnatici
Ne vor pune oameni, neștiindu-ne că suntem noi,
În vase în care ne vom îndurera unul pe altul,
îți promit că unul pe altul.
Ne vor pune într-o debara
în care vor cotrobăi să ne întindă pe mese
Și atunci vom fi doar o mâna de nuci –
– amândoi.
Și poate pe atunci ne va merge
Să descoperim iarna.

Și dacă nu vom fi nuci, și vom fi struguri violeți
din violetul fostului cer?
Dacă ne vor strivi într-un teasc din lemn vechi
Și ne vor face vin,
Iar mai apoi oamenii ne vor simți gustul de artiști?
Sau da, desigur, putem să fim oameni…
Dar doar dacă altceva nu merge.

„Nu te teme”, îmi spuneai,
„așa se mai întâmplă cu nucile.
Se mai întâmplă, din anii vechi,
să se spargă-n jumătăți și să se piardă
pentru totdeauna.”