Purtam fluturi în buzunarul hainei.
Ieșeau uneori timizi și se plimbau
din palmă pe piept, pe buze și iar în palmă
ca un strop de apă de ploaie în hipodromul său natural.
Purtam fluturi cu mine
dar niciodată nu i-am simțit
mai mult decât o pală de vânt
a unei adieri ușoare de vară.

Apoi, ai apărut tu.
Un colț pur de lumină
țâșnind puternic printr-o spărtură frumoasă
a farfuriei de safir a cerului.
Scântei minunate săreau din curcubee nemaivăzute până atunci. În oceanul de viață
ce a prins a umple cămările inimii
inundația luminii celeste
crea cărări pavate în aur.
Și atunci, am simțit bătăi gingașe
ce împrospătau aerul cu mirosul pielii tale.
Prin fascicule din ce in ce mai largi de lumină
am văzut aripi. Aripi ce-n cântec
slăveau atingeri de mână și în tremurul brațelor
trimiteau mănunchiuri de ace
cu neuitata formă a corpului tău.
Erau fluturi. Mulți.
Foarte mulți fluturi ce răscoleau în mine viscere nedormite. Fluturi ce-mi
furau orele nopții și îmi condensau în secunde și clipe
visuri, odihnă și somn.
Pluteau grațios cu puful aripilor colorat în zâmbetul tău,
cu vârfurile muiate discret
în vulcanul sângelui meu
iar piciorușele lor vibrau a freamăt torid
prin valvele inimii, ca un pursânge înainte de începerea cursei.
Zburau fluturi și cât zboară încă...
Din belșugul ce-l port,
ca dintr-un pământ roditor
alintat de raza fierbinte a privirii tale
se ridică și zboară, și zboară... neîncetat.

Cresc fluturi.