Confesiune

Am un suflet de poet, dar îmbolnăvit de viață...

M-am îmbolnăvit de a mea viață, când am început să gândesc
Și am demascat realitatea falsă, când am început să realizez,
Că fericirea-i doar de moment, este doar o iluzie trecătoare,
Pentru că viața mea este un film, pe care-l trăiesc în episoade.
Poate că am cerut mereu mai mult decât trebuia să primesc,
Și poate că am oferit întotdeauna, mai mult decât trebuia să ofer,
Dar am făcut totul cu inima pură și m-am lăsat mereu comandat,
De sentimentele pe care le-am considerat curate și care m-au mânat.
Recunosc că viața-i gri, nu este totul scris doar în alb sau în negru,
Însă obișnuința m-a încătușat; și-n gandire-am uitat a mai fi integru.
Printre episoade m-am îmbătat cu ideea, că nimic nu se va schimba,
Și că un, trecător, bine sau rău are să rămână cu mine pentru totdeauna.
Eu sunt Soarele care, singur, pe cer, încins, își cauta veșnic Luna
Însă care a uitat și de eclipsă și de faptul că noaptea se schimbă cu ziua.
Am ales la un moment dat să caut moartea, fiind prea plin de viață,
Dar ea a ales să mă evite, de mai multe ori, ca să-mi mai dea o șansă...
O șansă pentru a rescrie ordinea, astfel că nici eu nu am mai căutat-o,
Astfel rămân cu brațele deschise și o voi primi așa cum o așteptam odată.
Dragostea e singurul antidot care ne păstrează cu picioarele pe pământ,
Doar atunci când ne face să ne simțim ca-n basme... pe vânturi zburând.
Încă nu mi-am dat seama dacă există și dacă o voi găsi, dacă sunt nebun,
Dacă mai sunt și alții, dacă există un sens pentru ceea ce EA ne arată,
Însă până voi afla, rămân cu sufletul meu de poet, dar îmbolnăvit de viață.