Încă suntem împreună
pe aceeași margine
a timpului,
mai împărțim aceleași vise sub
acoperișul lumii,
ba chiar
aș putea să-ți ating somnul
dar irișii tăi tac
sub marmura pleoapelor
iar tu nu mai ai nici
măcar umbră

Nu ești altceva
decât o altă
fantasmă frumoasă și rece
într-un templu aerian
ce nu-mi aparține
și nu știu de ce
îmi ești câteodată
atât de străină
de parcă nici nu ai fi
în trupul tău
pe care totuşi
l-am sculptat eu însumi
din imaginaţie
într-o zi de adio,
cu ochii
scoși din orbite
de atâta
mirare