din dragoste

toți îmi strigau să nu întru în adânc pentru că nu sunt Tezeu
iar Ariadna e moartă și nu mai are cine să-mi toarcă
zilele una după alta până când voi reuși
să sfărâm blestemul Minotaurului

dar cine sunt ei ca să mă oprească și cine sunt eu ca să renunț
nimeni nu-mi poate cere să nu mai iubesc lumea
și dacă îmi vor muri cuvintele pe buze
aceeași iubire va continua să înflorească în inimă

nimic din ce fac nu fac din obligație
sau poate că dragostea mă obligă să fac tot ce fac
dar ochii goi nu mai văd punțile iubirii
și sufletele nu mai simt căldura


vocea

la fel cum tăcerea definește moartea omului
vocea îi definește viața
și astfel avem alternanța viață moarte
prin ciclurile activitate-somn
și tăcere-vorbire
asta pentru că omul nu are o viață continuă, liniară
ci o sinusoidă plină de ființări și neființări
pecetea sonoră este dată de voce
pecetea înțelepciunii este data de tăcere
și iată cum yin și yang
fac și desfac firul vieții din caierul morții


atât de inocenți

nimeni nu spune cum trebuie să fii când mori
dar lumea rămâne mai săracă atunci când moare un tânăr
pentru că odată cu el moare și o fărâmă de inocență

revoluțiile strâng la piept numai suflete tinere
bătrânii mor doar accidental
dar cine are nevoie de înțelepciunea lor: moartea sau viața?

tinerețea își pune sufletul la temelia lumii
iar bătrânețea ridică zidul cunoașterii
și singurii beneficiari sunt copii (dacă mai apucă)

apocalipsa nu alege, adună tot în calea ei
și dacă sfârșitul tot este înscris în adeneul uman
de ce mai facem patul generațiilor viitoare?