când te nășteai nu trebuia să țipi pentru că aerul recelor siberii
îți strângea plămânii în pumni de gheață odată cu țipătul
și-atunci mi-am zic că mai bine tac
și am tăcut, indiferent câte palme am luat
dar dincoace de poarta viselor
se mânca miez de nucă cu sare și pâine
se bea vin fiert și se asculta teatru radiofonic
seară de seară. doar duminica ieșeam la cinema. toți.
și mai uitam de cărbunii mari ce trebuiau sparți cu toporul
de lemnele tari ca piatra și de șobolanii din magazie
noaptea se făcea covrig pe pragul camerei
și ca să ajungi la baie trebuia să te afunzi în întuneric până la gât
suficient cât să nu țipi. apoi fugeai repede în pat
și strângeai pleoapele să nu se vadă
tremurul nopții
afară era frig. tăcerea era rece
și doar de unu mai lumea striga cu putere: ura. ura.ura
și apoi ne întorceam la tăcerile noastre vinovate
afară era celula. înăuntru eram noi. o familie
și ascultam teatru radiofonic
și mâncam meji de nucă cu pâine
iar după ce am învățat să citesc, mă ascundeam între paginile cărților
știu. pare o prostie. dar atunci era o lume vrăjită
în care mâncam meji de nucă cu pâine caldă
și ascultam teatru radiofonic.
mai puțin duminica....

când nici măcar vrăjile nu au atâta putere...