tu locuieşti în mintea mea singurătate
ca într-o matcă cenuşie uscată
plângând de netrecerea apelor

tu locuieşti în porii mei
unde te-ai statornicit
agăţată cu disperare în epiderme
necunoscute ştiinţei oamenilor

tu dormi
ca un fetus încăpăţânat
ce nu se lasă smuls spre născare

tu ai crescut
trup şi plămâni şi degete
poate gheare şi aripi
pe care nimeni nu le vede mişcând

cine ştie unde în acest pântec
ai ascuns un cordon
prin care un om ce nu sunt eu
nu, nu mai sunt
te hrăneşte
cu închipuiri
cu adevăruri
nici nu contează

şi uite-aşa
tot amândouă într-o cameră
aşteptând să se-audă de-afară
zgomot de paşi