Atunci când a bătut a uscăciune vântul peste țară,
Ca la un semn, mii de corăbii pânzele-și săltară,
Iar căpitanii-n roi urniră și-n convoi plecară
Și n-au privit în urmă cum plânge a lor mamă.

Și-am fost și eu purtat de-acele valuri,
Și-am cunoscut și eu străinele meleaguri,
Și n-am privit nici eu deloc în urmă,
Cum stă și plânge și se vaită a mea mumă.

Și m-am trezit pășind într-o câmpie nouă,
Iar talpa mi-era goală printre spini,
Eu în călcâiul stâng îmi aveam inima
Și-n dreptul singurul meu ochi viril.

Și fiecare pas făcut mă-ndurera mai tare,
Simțeam că nu mai văd, că inima mă doare...
Și din călcâiul drept țâșneau lacrimi amare,
Iar stângul sângera din ce în ce mai tare.

Și pași mărunți, nesiguri, încă mă poartă în uitare;
Și-o ceață densă se așterne-n zare...
Iar eu, eu cu piciorul drept, cu-o blândă grijă,
Sondez pământul să nu calc cu stângul în vreo schijă.

Departe e țărâna din care m-am născut...
De ghiara unui vultur îmi simt pieptul străpuns,
E glasu-acelei patimi ce-n sânge-mi gravitează:
Neobosita, dulcea chemare strămoșească.

Desculț prin pietre sau noroi sau iarbă verde,
Al țării mele glas, nicicând nu îl voi pierde!
O țară, ca și-o mamă, sunt unice pe lume,
Căci doar acestea două pot făuri un nume!