În mijlocul sălii de piatră,
În eleganța dinadins creată
De-un greu pian acoperit
De-ntuneric vag, înăbușit.

Deodată, însă, timpul mort
Ucis de-al gândului confort,
Reînvie, din mormântul nins
Când clapa gravă s-a atins.

Ușor, ca o petală-n zbor
Plutește-n aer-al meu dor
Călcând pe câte-o altă notă
Din arta prinsă-n forfotă.

Timpul nu se mai măsoară
În ceasul vechi, ce-l împresoară,
Ci clipa-n sunet se preschimbă,
Un infinit, artistul să atingă.

Chaosul în cântec transformat,
Pianul, în splendori scăldat
Lucește-n sala împietrită,
Din negura, acum, sfârșită.

Ce dacă al său cânt
Inimi înghețate-a frânt?
Ce dac-a unora credință
Vădit-a firii neputință?

El veșnic fi-va lucitior,
Pianul, simbol grăitor,
Artistului, ce, cu-al său cânt,
Aduce realul pe Pământ.