macii mei şi-au venit în fire
părinteşte mi-au iertat surghiunul
iubirea-cu-lămâie-şi-sare
ca pe câmpii mi-au încredinţat latenţe
aşteptând rodul imaginaţiei bune

!şi eu

desculţă am alergat [un vechi obicei de-al meu!]
altfel invadată de roşu/ simţeam că frumuseţea este
cu totul altceva decât prefabricatul anost de iluzie

o corabie şi-a potrivit pânzele dincolo de naufragiu
întoarsă în mine nu s-a gândit copacul să mă acuze
de egoism... nici măcar de naivitate

rămâneau în urmă
inflorescenţe strangulate în jurul eului meu
de nu cumva vor fi fost braţele tale... cândva
obsesiile.... boala de moarte... disoluţia
atunci când mă sufocam şi aveam nevoie vitală
de un organ special precum peştii de bronhii
să pot respira în teluricul tău
lumea aceea organică în care nu se prind aripi
şi-n care trupuri se adună ca pentru reprezentaţie colectivă
simultan se înfruptă şi gem: plăcerea îşi întinde cortul
spre stupefacţia unui Dumnezeu abandonat pe tuşă

diluată aş fi trecut şi eu într-o entitate suspectă
confundându-se bunăoară cu ideea precară de anodin
temelia cavernelor tale lăsându-se-n jos... tot mai în jos
sub greutatea nimicului... cosmosul tău ca o grotă
cotropită de vacanţe şi de motoare... de toate ierburile acelea
otrăvite purtându-şi seminţele în destinul evelor oarbe
pe care nicio divinitate n-ar mai putea să le îndrepte



nu se mai aud zgomote

îndepărtarea se produce continuu

până când din tine rămâne

minuscul semn de întrebare cedând

sub imperiul rezervaţiei de lumină

în fapt habitatul specific al florilor mele