Septembrie, seară tîrzie,
Fereastră lovită de ploaie și vînt.
În colț de odaie ,aștern pe hîrtie al toamnei cuvînt.

În negura serii doar norii coboară,
Cum umbre coboară în orașul pustiu,
Pe străzi trecătorii grăbiți către case
Par albe lumini strălucind argintiu.

Și stelele ard colorate în noapte,
Și vîntul dansează în frunzișul căzut,
Mi-e dor de lumină,de toamna senină,
Mi-e dor de speranță ca de un scut.

Și simt cum iluzii și vechi adevăruri
Aleargă fugare prin gînd fremătînd,
Răscoală e în suflet, răscoală afară,
În camera mea ecouri se aud.

Ascult cum tăceri în șoapte vorbesc
Cum inima îmi bate în ritmuri tribale,
Și cred că întelg că rostul omenesc
Se aseamănă mult cu a toamnei chemare.