veneai tot mai aproape, tot mai aproape
ca un val care udă țărmul pentru prima dată
nu știai ce se va întâmpla, dacă va mai rămâne ceva din tine
sau vei fi cu totul absorbit în pielea mea

dar încercai și veneai tot mai aproape, tot mai aproape
ca un sinucigaș căruia îi e teamă de fereastră
pipăiai rama, grilajul, geamurile
și-atunci m-ai privit în ochi și mi-ai spus:
parcă te-aș cunoaște
eu am râs pentru că pregătisem cușca asta de ani de zile
o mirosisei de la mare distanță și te apropiai, te apropiai

făcusei deja câțiva pași dar nu-ți dădusei seama
că trupul meu era o spărtură în moarte

erai hotărât să mergi prin beznă până la capăt
cine știe acolo poate ar fi fost o lume perenă
în care orele, zilele erau numărate în nopți de iubire
care curgeau neîncetat ca niște bătăi muzicale
ticăite de un fruct oprit

în seara aceea veneai tot mai aproape, tot mai aproape
erai genul care te hrăneai doar cu muguri, lăstari
iar mie pe sub bluză deja îmi mijeau

apoi s-au stins becurile și am plecat
dar te-ascult și acum cum îți lovești cuvintele de mine
ca de un țărm insular care oricând se poate scufunda