hei! ai văzut? iubirea încă îmi tot dă târcoale.
dar cum poate un orb să vadă ceea ce e pur și simplu îți sare în ochi
și te lasă fără cuvinte? pare ciudat să aștepți confirmarea din partea unui orb
dar nici viața nu e mai brează. nici nu se uită pe unde calcă

cineva și-a pierdut sentimentele în stradă
nici măcar nu a observant. a dispărut după primul colț.
m-am aplecat și le-am ridicat: o amestecătură incredibilă de iubire, ură și abandon
totul umezit de roua fină a lacrimilor tăcute

avem atât de puțin să ne mai spunem
încât cuvintele par rușinate de tăcerea noastră
atât de bine ne cunoaștem încât tăcerile sunt uverturi la opere neterminate
pe când diminețile se strecoară în pat lângă noi.

va fi și-o zi când nu voi mai fi. soarele se va arăta iar urmându-și drumul
poate că va ploua puțin, poate că va fi arșiță sau poate că va fi iarnă
măcar iarna țurțurii nu plâng. și nici păsările nu se ceartă
cred că va ninge liniștit, albind toate amintirile, ștergând toate urmele