iulie, orașul mille-feuille, modestul meu București, cearcăne în țesături mai adânci

decât lași călătorului grăbit să-ți zărească

noi, două maimuțe, ne curățăm păduchi una alteia,
ba licurici,
bucăți mari de lumină,
tot ce este mai supus

înghițit, distrus

și ce ne oferim la schimb?

ÃŽntunericul nostru cel mai negru, cel mai curat, abandonul verbului a fi,

și intuim cumva

că singura împerechere fără cusur accesibilă nouă este a nopții, a căldurii, a mizeriei, coaja orașului, in ea ne înfigem colții tineri

este felul nostru de a înțelege că miezul său este mai ascuns, mai îndărătnic, în contrapartidă pasiunilor noastre

Iulie ‘00, este încă devreme, mulți licurici să-i zdrobești te așteaptă, orașul meta-răbdător,

o fiară

Învățându-și puii să vâneze; de aici miserupismul… toată joaca asta ne ascute colții