Natura, ce până ieri era calmă,
Acum tună, fulgeră și toarnă
Peste oameni cu o mare
Rea, rece și înspumată.

Caută, parcă, să îmi aline durerea,
Vărsându-mi furia prin ploi,
Repară cu gingășie ruptura
Ce am lăsat-o în urmă noi.

Sub bolta ei cenușie,
Îmi poartă pașii înceți,
Prin poieni pline de fantezie
Sau păduri de brazi semeți.

Cu ploaie, cu vânt și cu tunet,
Îmi apară sufletul de infernul în care a fost aruncat,
De către demonii ce luptă înlăuntrul meu,
Pentru a fi condamnat.

Cu soare, cu flori și culoare,
Îi alungă în iadul lor întunecat,
Unde cu căldură și bucurie,
Până la următoarea furtună,
Cu multe lacăte i-a ferecat.

De câte ori mi-am deschis inima înaintea ei,
Mi-a îngrijit rana cu atâta har,
Încât după furtună nu mai aveam habar
De lume și de răutatea ei.

Natura îmi curge prin vene,
Tot ea sălășluiește și-nlăuntrul meu.
Durerea prin vânt și ploaie mi-o cerne,
Punând decât bucurie în sufletul meu.

Îmi las trupul scăldat, de ploile-i calde de vară,
Și inima deschisă la frumusețea ei,
Îmi trăiesc viața de odinioară,
Pierzându-mă în liniștea ei.
Mihai Ana Liliana (M.A.L. 10.06.2020)