Printre stânci se născu în noaptea aceea
Floarea cu spini argintii și pufoși.
Părea că respiră, întreagă, ideea
De a fi o regină cu mii de supuși.

Ziua era desfătare privirii,
Dar mulți își doreau să o smulgă din sol.
Noaptea...visa că-i sortită pierii
Și, tristă, plângea până în zori.

Veneau de departe hulpavi s-o admire,
Cu bocanci mirosind a halva de țărână,
Scânteie de furt le lucea în privire,
Dar rămâneau sub pământ rădăcină.

Niciunul nu fu sortit să culeagă
Dintre stânci cântecul florii de colț,
Iar ea suspina, voind să-nțeleagă
Vuietul vieții, semnul de sorț.

Dar, într-o zi, apăru dintre nori,
Răpăind ca o ploaie în lumina cerată,
Roua cernită din lacrimi de flori
Într-un frumos prinț întruchipată...

El admiră și plânse în versuri
Frumusețea tăcută a florii de stâncă ...
De atunci floarea tot așteaptă demersuri
Să fie numită una-ntre flori încă.