a mai rămas iubire, a mai rămas şi moarte
a mai rămas ecoul, am mai rămas şi noi,
biletul de adio la un final de carte
şi-un tren ce se nu se-ntoarce vreodată înapoi

când marii singuratici în primăvara rece
se –ascund adânc în sine de teama vreunui nor,
o umbră–ngenunchează când alta vrea să plece
şi-un felinar în gară a îngheţat de dor

când ochii se sfărâmă în limpezimi de piatră
în zarea fără capăt, pe drumul ocolit
se sinucid speranţe pe-o linie ferată
în aşteptarea lungă cam cât un infinit

dar nimeni nu-i acolo în depărtarea surdă,
la capătul de linii, în ştersul anotimp,
doar marii singuratici prin gara muribundă
suscită o iubire la margine de timp

luminile sunt stinse-n oraşe ferecate
şi idealuri frânte se clatină pe culmi
mai trec nişte destine cu trenul cel de noapte
prin cea mai veche gară ce-mparte două lumi