sunt o picătură dintr-o lacrimă neplânsă
prin iarba deasă a casei îmi umblă gândul
vertical cad umbrele peste tălpile mele
obosite de drum

la cine să reclam dragostea netrăită
care rămâne mereu afară din cuvinte
soarele se sinucide pentru a răsări din nou
din ciutura unei inimi care nu mai știe iubi
doar cântă de împrietenire cu pământul

gândul mi-e mai negru decât umbra
aș vrea să-l uit el crește mai înalt
mă apropii de un capăt de drum
simt cum mă respiră pământul

sunt doar o valiză umplută cu iarbă verde
ca să îmi amintesc de unde am plecat