Am crezut că e o legendă,
Că e o poveste de speriat copii,
Și ne-am lăsat în voia sorții
Devorându-ne cu o poftă flămândă.

Ne-am cufundat în apă ținându-ne suflarea
Și cu buzele încătușate într-un sărut
Lăsăm să ne cuprindă marea,
În adâncu-i infinit.

Cu inimi ce bat la unison,
Speram că în veci vom fi împreună
Cu marea și cu-al ei refren.

Dar ne-a ajuns blestemul din urmă
Și așterne peste sufletele noastre o umbră
Ce ne lasă reci și goi.
***
Eu a trebuit să îmi adun curajul,
De prin colțuri negre de noapte,
În timp ce tu îmi băteai obrazul,
Rupându-mi inima în mii de nestemate.

Pe mine m-a făcut nedemnă de iubirea ta,
Iar pe tine te-a transformat în gheață.
Am încercat de atâtea ori,
Să mă apropii de tine din nou
Dar, blestemul mă strânge mai rău,
Rupându-mă în bucăți definitiv.

Pluteam ca doi ghețari în derivă,
Pierduți într-un ocean imens,
Căutând ceva, ce în mintea noastră,
Nu avea sens.

Privind cu ochii obosiți în zare,
Vedeam licărind speranța
Și cu trupuri pline de sudoare
ÃŽnotam mai repede spre ea.

Dar ne-a răpus oboseala
Și ne-am permis în noaptea senină
Câteva clipe de odihnă,
Ce ne-a fost însă fatală.

Mii de tentacule, din adâncuri,
Ne-au străpuns carnea flămânde,
Trăgându-ne spre abisuri
Ce ne vor deveni mormânt.

Apa rece ne înconjoară,
Făcându-ne fiecare fibră,
Să tremure necontrolat.
Mă trezesc ținându-te de mână,
ÃŽn dormitorul nostru slab luminat.

Scăldați amândoi în sudoare
Și cu ochii roșii de plâns
Ne îmbrățișam cât putem de strâns,
Alungând din inima și din minte arătarea.
Mihai Ana Liliana (M.A.L.)