vântul nu mă va mai răni
i-am cunoscut asprimea când sculpta monștrii
în ultimii nori ai acelei după-amiezi
i-am revizuit suflarea cu primele păsări ale zilei
le privesc zborul în apă
înecându-mă în formele mutabile ale esenţelor

un soare verde în spatele aerului
și galbenul din frunzele toamnei a foamei
pe care nu o potolim niciodată
călători în brațele pustiului și ale vieții
o viață fără timp și fără spațiu
o viață insulară cu proiecte uitate într-un sertar
un mic univers ce ne acoperă flacăra
care nu ne mai încălzește

am fost atinși de aripa acelor păsări neliniștite
ne ghicim prevestirile în cântecul lor
inima e un pendul oscilează între tristețe și zâmbet

florile îmbătrânesc pe câmpuri oamenii în casele lor
pe urmă fiecare călătorește spre cerul lui