Jarul etern
Viorel Gongu

Un jar mocnit și pudic își trage-un voal pe față
În el zvâcnește tainic sub coaja de cenușă.
În glastră trandafirii cu capete plecate
Își lasă în petale căzânde doar chemarea
Iubitei care-adastă s-apară iar în ușă
Și chipul lui se-aprinde așa ca de-o roșeață
Purtând în unduirea din jar un gând că marea
Cu-o vrajă-n luna nouă va sparge vechi lăcate.

El dă în grinda veche vopsită toată-n verde,
De sub tavanu-albastru pictat cu roata-n spițe
Și de sub coama casei culege pungi cu ierburi,
Iar dintr-o ladă veche, cu lemn mâncat de carii,
Își pune-n tolbă, tandru, din părul ei șuvițe,
Mai ia și-o legătură de mort și nu se pierde,
Mai ia și-un fulg de buhă și merge la conorii
Să ia un fulg din coadă și cioburi vechi de herburi.
Mai ia din lada veche hrisoave de descântec

Cu vechi senarii scrise de babe gârbovite
Când și-așteptau sfârșitul, așa, să nu se piardă,
La foc rotund de vatră în șatra lor nomadă,
Sub nechezatul straniu scăpat în somn de vite.
Din buza cu mustață el fredoneaz-un cântec
Și-n pași săltați purcede la drum ca la paradă
Purtând în ochi speranța și-n piept, ca pe-o cocardă
Își ia iubirea veche și-n drag în prag de seară

Urmează firul apei, al Dunării bătrâne
Spre țărmul de speranță ca înspre mal de Gange
Să ardă ritualul legării de iubire.
Din norii ce argintul în proboziri păgâne
Va întări descântul cu vin de doi și-o scară
Își împletește-n patru din borangicu-n fire
Și dragostei ce-l arde să-i pună picioroange.
Nisipul cald așteaptă și luna, dintr-o geană,

Zâmbește și aruncă un voal senin de aur...
El, galbenul ce-l poartă îl frânge cu un deget,
Cu banul rupt în două se-apucă-ncet să sape
Lângă o rădăcină ce poartă-n plete laur.
Nisipul îi zâmbește câtând încet din rană
Iar marea îi descântă în freamăt lung de clape
Când el sapă nisipul cu banul, fără preget.
Apa sărată umple cuminte-ncet căușul,

Memoria-și deschide și oglindește chipul
Iubitei căutate de fumul dens din vrajă,
El scoate șipul verde cu vinul de pereche
Și picură licoarea care înșeală timpul
Când trupul fără formă-și începe lent urcușul
Îl prinde ferm cu ochii în vașnica tindeche
Înlănțuind fantasma în ritual ca-n coajă.
În legătura morții așterne două noduri,

Le-afumă și le udă în șirul lung de leacuri,
Fantasma se-ntrupează vibrând sub ochiul lunii
Și calul o privește cum mângâie bărbatul.
În șaua lui se urcă iubiții peste veacuri,
Spre șatra strămoșească aleargă peste poduri,
În șa își strigă dragul și ea cu legănatul
Îi poartă-n zbor năvalnic spre capetele lumii.