Covorul de frunze, mirare de toamnă,
Se așterne sub pantofii de doamnă,
Copacii aplecă, iar, crengi la pământ
Ca să-ți audă glasul timid, oftând.

Cerul se îmbracă în roșu aprins,
Să se oglindească în ochii tăi de vis,
Merele se îmbujorează tare,
Când le atingi cu mâna ta de floare.

Greierii cântă o simfonie de gânduri,
Ca să îi amintești printre rânduri
În poeziile tale, cu lacrimi de rouă,
Ce izvorăsc dacă privești luna nouă.

Ploaia tresare când îți cade pe chip,
Pe părul de aur, cu sclipiri de nisip,
Iar când rochia ți se atinge de flori,
Ele se aprind în atâtea culori!

Și acum pășești senzuală, râzând
Printr-o poartă de lumină din gând.