Mi-e sufletul o nesfârșită toamnă,
În iriși frunze galbene-mi sclipesc,
Mă-mbracă răsăritul, ca pe-o doamnă,
În strălucirea astrului ceresc.

Și bate vântul iar pe la ferestre,
Când seara vine, mie îmi e teamă
De gânduri ce le-am scris într-o poveste
Despre noi doi și norii de aramă.

Mi-e sufletul o toamnă-ntunecată,
Pe buze am secrete neștiute,
Mă-ntreb dacă o să te-ntorci vreodată
Cu vara amintirilor plăcute.

M-ascund de ploi și mă ascund de mine
Și nu am niciun felinar aprins,
Alerg în vise ca să uit de tine
Și te-ntâlnesc aievea-n orice vis.

Mi-e sufletul o toamnă obosită,
Ce trece melancolică pe-alei,
Mă-ndrept spre o iluzie, grăbită,
Și te găsesc în Olimp între zei.

Mi-e sufletul, la toamnă, condamnat,
De când ai luat iubirea și-ai plecat!