Ce frumoasă ești, iubito, când întinzi mâinile tale,
Ca o floarea soarelui, spre iubitul, mândru soare
Și îți împletești cunună din a razelor tristețe,
Ca să fii neegalată în trăiri și-n frumusețe!

Ce frumoasă ești când vântul ți se joacă iar în păr,
Când pe buze ai minciuni, dar în ochi ai adevăr,
Când te legeni ca o trestie mlădioasă și subțire...
Dacă mi-ai întinde mâna, aș muri de fericire!

Ce frumoasă ești când marea îți șoptește la ureche
Că ești singura zeiță și că nu mai ai pereche
Și te-nvăluie cu valuri, care vor să te răpească
Într-o lume ce-i ascunsă de privirea omenească!

Tu, zeiță a luminii, ce ai buze rubinii
Și trezești în muritori dulci iluzii, nebunii,
Poate vei privi vreodată și spre mine, întâmplător,
Că mi-e inima rănită și mă sting de al tău dor!