Secera și ciocanul mi-au îndoit banul...
l-au pătat cu zale, ca din el să vie noua
românie...
din larg de latin, insulă-n vecini...
din larg de doinire, zare cu durere între
ghimpi de sare urmă la sudoare 'au la
felinare...
unul tot mai mic până și dispare...
Secera învia, pe câmp mi-se avânta
tăia iarba-n tâmplă și-o lasă snop...
tăia c-un ciclop alt mai mare snop...
tăia o cărare către felinare;
taie chiar și-n sare pâna ea dispare...
Cuie trec pe-ascuns
în lemn viu pătruns...
trec să-noade strâns
drumul nepătruns...
din ochiu' de lan
mai sărac c-un grâu
ce cade-n pârău
și scapă o boabă,
apă iar să soarbă,
jalea s-o reteze...
crește-ar metereze!
crește-ar ca muștarul!
și-ar opri amarul?!
Dar dacă-l văzu, porumbelul alb, spre el
s-avântă, în cioc îl luă și-l duse departe
unde se văzură felinare multe, îl scăpă
din cioc lângă un nămol departe de dor...
departe de zile... cu ai săi să știe...
și așa crescu pe un drum în lume
cu a sa minune...
Iar când mușc din pâine dorul mă cuprinde
să uit de merinde și să aflu care-i
loc cu felinare unde șade ruga ce mi-a
crescut lunga mea uitare de neam
parcă-s mucegai agățat de rai...